O picătură șchiopătează pe frunza unui nuc
Și eu, nescris la față, năuc, de gât vreau s-o apuc
De ce nu mă lași să dorm? De ce aluneci zgomotos?
Spune-mi, ți-e frică de înălțime, de nu te poți uita în jos?La noapte ca să fim chit, o să mă urc pe casă,
Și o să alunec eu pe zid,
Oare vei mai tropăi, tu arid lichid?
Cu ochii tăi de oxigen și glasu-ți omogen de hidrogen,
Cu trupul tău incolor, ce animă nuanțat haina nucului, de lemn,Și te veghez, și te indemn să nu mai calci la geamul meu
În bocancii tăi cu lână, rupți în călcâie, mici, de culoare crem
Suntem prieteni, noi o știm, amicul meu cel insipid,
Of… și când speram la timp de pace, mă regăsesc vorbind
Cu o bucățică de lichid…
Volum Poezii 1 – Un ultim drum către eternitate
Să pot mânca privire
Trădători pitiți îngână răstimpul vieții,
Iar când seara vine suduie roua dimineții
Ard ca flacăra în apă, frig precum zăpada
Scot sărăcie din comori, leul aleargă pradaFăclia minții tale mistuie în gol,
Iar ochii tăi de cârpe adună frig și dor
Cerul îmi amintește vag de un murdar covor,
Când figuranții minții mele se împiedică-n decor
Cine ești? Cotrobăi eu în sine?
Și ce dorești? Mă întrebi tu pe mine?
Să beau doar apă chioară, să pot mânca privire…
O cifră văduvă
Cerne tu, cât poți să cerni din poezia mea,
Și arde tot, cât poți să arzi aici, altundeva
Țipă tu sau plângi, măcar de faci ceva
Lovit de un membru șchiop, chiar în camera taDe ce nu te arăți? Lasă-mă să văd,
Precum sticla în căldură, lasă-mă să crăp
Lasă-mă să pot, mă doare tare gâtul,
Și Mărul lui Adam, visul, începutulUnde țipi? Nu vezi că se întoarce?
Nu vezi că n-are rost? Nici ție nu-ți mai place,
Unde ai lovit? Unde te doare?
Răspunsul tău umil, e doar o simplă întrebarePoți să mai respiri? Ți-e bine? Mai ai spini?
Mai ai foc să arzi? Mai ai apă să stingi?
Mai ai umerii lați? Ochii răi și mici?Ai părul de furtună și glasul de pământ,
Ai mâna înghețată, nasul mic și cârn,
Ai haina ta murdară, aruncată într-un colț,
O cifră văduvă, e doar un număr fără soț
Cum tu ne-ai scris…
Și de-aș putea să-ți spun prin vorbe,
Că m-a durut și încă doare,
Să văd cum te frămânți continuu
Să ne cioplești pe fiecareStau mic, distras, în colțul meu,
Cu ochii mari și goi,
Numai de-aș fi o umbrelă
Să îți topesc în palmă, ploiAșa ne-ai scris pe-un portativ
Cum știi doar tu, cum ai putut,
Să nu vedem vreun chip urât,
Să pornim cu fruntea sus, și sufletul larg desfăcutȚi-e ostenit și chipul, și inima îți arde,
Viața n-a fost blândă, știu,
Te-a chemat mereu la arme,
Dar tu ne-ai scris în cartea ta
Cu o mână fină de smarald,Să ne dezvățăm de rău, și să purtăm un chip de lac
Să alungăm drepți, orice frică, arătând un zâmbet larg
Să râdem poate și mai mult, și să trăim viața cu drag
Marea Moartă
Când zorii vin, liniștea-mi pleacă
Și ura mea se scaldă viu în Marea Moartă
Gândurile fug, se dau cu capul de pereți,
Și rațiunea-mi frige, aruncată în nămețiAm atâtea să vă spun, tot ce n-am spus vreodată,
Ca un pompier fără de apă, Dalmațian fără de pată,
Zorii zilei fată noi frici, chemări stinse, licurici,
Și ura mea plutește viu în Marea MoartăMă simt blocat în corpul meu, cotrobăind prin craniul greu
Vreau să trăiesc măcar odată, să îmi pictez natura moartă,
Pe-o pagină pătată, arsă-n colț și dreaptă-n bolți,
Aspră-n colți, pe cinstea mea, sunteți cinstit de hoți…M-ați făcut să cred că trebuie să fiu ceva,
M-ați aruncat în oala, să fierb, să fiu cineva,
Mi-ați dat un nume, formă, mi-ați spus binele, răul
Totuși nu-mi amintesc, să fi cerut eu ajutorulVreau să privesc un pom, ca pentru prima dată,
Să inventez a infinita roată, să fiu prezent,
Să fiu viață, energie, să fiu tot ce mi-ați spus că n-o să fie,
Să fiu un spin de trandafir, și o tulpină de ghimbir,Să îmi alerg singur frica în noapte, să mă bucur de potecă,
Drumul meu ce nu regretă, o existență, o amprentă,
Să fiu copil, să fiu bătrân, să fiu un dud, să fiu lăstun,
Să nu-mi spui tu ce vreau să spun, să fiu mai rău… să fiu mai bunVreau să simt, fără trecut, fără viitor, să fiu o zebră în color,
Să fiu o carte scrisă strâmb, să fiu întors ca un șurub,
Să vorbesc limba limbilor, să am trei mâini și un picior,
Vreau să fiu… nu-i prea târziu, în Marea Moartă vreau să înviu…
Cântă-mi pasul…
Am o durere surdă care-mi cântă pașii în noapte,
Am un ochi desprins care vede-n ploi, departe
Citește-mi glasul fin, de lut
Și modelează-mi pasul surd,
Arată-mi plapuma de riduri
Unde toți ce-au fost odată
Îmi vor citi glasul îndată,
Și cântă-mi pasul între ziduri…
Căutătorii de adevăr
Din sertarele minții, din lumea ce n-o văd
Din ploaia ce-mi împletește vise în păr
Trag obloanele ființei, mă ascund în pod
Vânez fără să vreau, căutători de adevărȘi chicote îmi surpă blândele scoici celeste,
Când îi privesc cu amar, printr-una din ferestre,
Căutători de adevăr, fără de viață și de zbor
Adună crengi și nu se bucură de-al frunzelor covorViața trăiește grav, orișice ipochimen
Până când lemnul șubred va putrezi la termen…
Se naște încă un prag
Nu-i Dracu atât de negru, nici Dumnezeu atât de alb
Durerea este viața ce naște încă un prag,
Și tălpile te dor, gâtul te mușcă încet
Ce dor mi-e de pământ, când mă îndrept spre cerLacrima ți-e aspră, și n-are vreun defect,
Lacrimă albastră, pe un obraz perfect
Tu rupi ciulini din mine, când viața mă doare
Și vocea ta mă pipăie din cap până în picioareDe ce mă dori? Tu corp străin, intrat în organism,
De ce mă arde gâtul? Unde îmi zboară capul?
De ce mă arde pieptul și mă îmbracă praful?
Aș vrea să fiu și eu cum sunteți voi, copii de foi…Fără dureri în gând, zi de zi oameni noi,
Vai de mine, vai de voi, vai de soare, vai de ploi…
Mă doare oameni buni… și-n minte și în corp,
Mă doare oameni răi… mă doare cu un scopȘi de mă doare ce? Sunt eu singurul oare?
Ce-l doare în călcâie, în zbor și în picare…
Lasă-mă să fiu, să-mi ard ochii din cap
Lasă-l să mă doară, se naște încă un prag…
Petale de foc
S-a ofilit și floarea ce-o udai tu zi de zi,
S-a sufocat cu apă, o răneai dar tu nu știi,
Loveai cu mâini de foc, o ardeai cu ochi de soare
I-ai omorât în fața mea, ultimele ei petale…
Mărul meu copt
Ai lacrimi să plângi, ai corăbii să îneci
Ai păstăi de vrajă, ai brațe goale, visuri
Ai cârciumi scufundate în alcool
Ai regele pe tablă, eu am doar un bufonCine te crede? Suflet rău și spân,
Cine mă vede? Arc de cerc, blând,
Cine te șterge? Râzi tu, râzi acum
Plină de pete, cum te lovești de fumAi avut dreptate cu tabla ta de șah…
Calul meu din pătrățică nechează supărat
Nu ți-a ajuns un rege, ai vrut un clovn drept împărat
Călărește tu acum, și pleacă la galop
Mănâncă tu cotorul, rămân eu cu mărul copt