Rădăcini de marmură, m-agață ca niște sârme
Și mă târăsc în cușca mea să fiu iar ferit de lume
Simt cum frigul mă cuprinde în castelul meu de umbre,
Iar ceasul ticăie ușor, parcă nimeni nu-l aude
Pereții tremură de ger, haina sare din cuier
Ușa scârțâie discret, fereastra-i spartă de un regret
Mâna îmi tremură încet, podeaua parcă plutește,
Din visul treaz fără de somn, nimic nu mă trezeșteCine coase și descoase răceala ce-mi intră în oase,
Și mă aruncă tocmai ea, într-un neted ghem de ace,
Și mă salvează iarăși ea, cea ce mi-a zâmbit cândva
Cu aripi arse transe-n jos, cu cretă roșie-mi scria
Când totul țipă, totul vrea, totul cere, totul ia
În castelul meu de umbre, eu tot fug de umbra mea…