Lumea-i nouă, lumea-i veche, lumea-i rea și într-o ureche
În tunelul fără capăt stau cu lampa iar de veghe,
Îmbrăcat în multe doruri, cald, ascult ecoul minții
Dezbrăcat de adevăruri sunt doar eu și Țapul Negru
Care-n liniștea abruptă stă și își numără arginții,
Scrijelit scrie pe-o parte că finalul nu-i departe
Arde focul și topește, dorințe prinse într-un clește
Și mai tace unde poate, liniștea zidită-n șoapte
Alerg prin bezna sumbră, să mă las cuprins de umbră
Gândurile mele toate, într-un buchet le-arunc în noapte
Ninge, plouă, ninge iară, din tunel gonesc afară
Și nu mă așteaptă după colț, decât fanfara funerară,
Strigă, urlă, cântă a moarte, n-am nimic și am de toate
Scapă-mă te rog de mine, curăță-mă de păcate,
Iar când se naște noul Soare, drumurile să-mi separe
Mor și eu când Luna moare, rămân gol, fără petale…