Marea Moartă

Când zorii vin, liniștea-mi pleacă
Și ura mea se scaldă viu în Marea Moartă
Gândurile fug, se dau cu capul de pereți,
Și rațiunea-mi frige, aruncată în nămeți

Am atâtea să vă spun, tot ce n-am spus vreodată,
Ca un pompier fără de apă, Dalmațian fără de pată,
Zorii zilei fată noi frici, chemări stinse, licurici,
Și ura mea plutește viu în Marea Moartă

Mă simt blocat în corpul meu, cotrobăind prin craniul greu
Vreau să trăiesc măcar odată, să îmi pictez natura moartă,
Pe-o pagină pătată, arsă-n colț și dreaptă-n bolți,
Aspră-n colți, pe cinstea mea, sunteți cinstit de hoți…

M-ați făcut să cred că trebuie să fiu ceva,
M-ați aruncat în oala, să fierb, să fiu cineva,
Mi-ați dat un nume, formă, mi-ați spus binele, răul
Totuși nu-mi amintesc, să fi cerut eu ajutorul

Vreau să privesc un pom, ca pentru prima dată,
Să inventez a infinita roată, să fiu prezent,
Să fiu viață, energie, să fiu tot ce mi-ați spus că n-o să fie,
Să fiu un spin de trandafir, și o tulpină de ghimbir,

Să îmi alerg singur frica în noapte, să mă bucur de potecă,
Drumul meu ce nu regretă, o existență, o amprentă,
Să fiu copil, să fiu bătrân, să fiu un dud, să fiu lăstun,
Să nu-mi spui tu ce vreau să spun, să fiu mai rău… să fiu mai bun

Vreau să simt, fără trecut, fără viitor, să fiu o zebră în color,
Să fiu o carte scrisă strâmb, să fiu întors ca un șurub,
Să vorbesc limba limbilor, să am trei mâini și un picior,
Vreau să fiu… nu-i prea târziu, în Marea Moartă vreau să înviu…